Te tin minte cum alergai sa prinzi autobuzul, sarind ca o caprioara sprintena printre baltile caldaramului murdar. Sau cum muscai cu pofta din merele rosii aduse din piata. Sau cum te bucurai de zambilele pe care le gaseai dimineata pe masa din sufragerie. Mai mult, imi amintesc cu tresarire cum te jucai cu degetele mainii mele drepte cand ne uitam impreuna la televizor. Doar noi, in liniste, dar fara perdele.
Si te privesc acum, cum stai intinsa si tacuta, pe acest pat alb, fara saltea, doar cu o scandura cumva incoviata in patru. Si cum tuica isi trage aroma din butoaiele de stejar, si se ingalbeneste de la vreme, asa si tu ai prins paloarea lemnului interior, si miroase a rasina, si a ceara arsa, si a moarte. Nici nu mai aud bocetele din jur, ci doar iti tin mana in mana mea; ai unghiile deja negre, fara viata. Esti rece. De fapt, mereu ai fost, dar acum – cand nici nu zici nimic, parca nici eu nu mai simt nimic. In plus, nici nu stiu de ce mai vorbesc la prezent, pentru ca murisei demult. Chiar daca respirai.
Dar acum, cand efectiv nu mai esti, parca imi vine sa stam de vorba ore, zile intregi, sa ne spunem baliverne si sa ne zambim. Sa-ti spun ce as fi vrut sa-ti spun demult, dar mi-a fost rusine, sau lene, sau pur si simplu nu am realizat cat de importanta ai fost pentru mine.
….. neterminata …..
